Tărăgănate ninsori în cântec surd amintind de tine în noapte
Şi o pădure îndoliată de iubire.
Nu vezi cât de mult m-am schimbat?
Îţi pun sufletul pe tavă şi-ţi aduc primăvară în iarna din mine!
Nu vezi cât de mult m-am schimbat?
În munte sacru îngropat în zăpadă târzie sap în doruri de tine.
Şchiopătânde dureri însângerează amurgul în iarnă
şi mă doare ca într-o boală fără de scăpare.
Cer sorţii să nu doară-aşa tare
Cer gheaţă în suflet să nu mă ardă
Cer lupilor de iarnă să nu mă sfâşie
ca pe bucăţi de lumină în răsărit
Îţi cer să te întorci de unde-ai pornit!
Nu vezi cât de mult m-am schimbat tânjind după tine în iarnă?
Şi, troienit de iubire las mări de zăpadă să-mi cearnă..
Nu vezi cât de mult m-am schimbat?
Uite, am învăţat să îţi spun frumoase cuvinte în mijloc de noapte
pe sfârcuri argintate de iarnă.
Am învăţat să-ţi spun cât eşti de frumoasă, doamna mea doamnă.
Şi pe pat, lângă geam, să nu-mi pese de ger când privirea te cheamă
să rămâi îţi mai cer.
Nu vezi cât de mult m-am schimbat de am curajul să-ţi spun că iubesc,
că te iubesc ca un nebun,
Că n-am somn, că nu mi-e bine rătăcit în zăpezi doar cu gândul la tine?
Lasă marea cea mare să îngheţe departe!
Lasă cerul să-şi tragă pătură de stele în noapte!
Lasă codrul să-şi plângă argintie tăcere
Şi te-ntoarce la mine,
Al meu suflet îţi cere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu