Un copil se duse în vacanţă la bunici, la ţară. Băiatul era la vârsta întrebărilor care încep cu "de ce?". Pentru tot ce vedea în ograda bunicilor cerea o explicaţie: "De ce câinele latră când intră cineva pe poartă, de ce găinile cotcodăcesc când se ouă, de ce bunica taie mămăliga cu aţa…" şi întrebările veneau una după alta.
Bunicii erau tare bucuroşi că au un nepot aşa de isteţ.
Într-o dimineaţă, după ce se spălă pe faţă, copilul se uită în oglindă şi îşi întrebă bunica:
- Mamaie, de ce avem două urechi şi o singură gură?
Femeia îi răspunse într-o doară:
- Pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu!
- Păi de ce ne-a făcut aşa? veni repede întrebarea.
- Nu ştiu, se dădu bunica bătută. Du-te şi întreabă-l pe tataia.
Bătrânul îşi luă nepotul pe genunchi şi-i zise:
- Avem două urechi şi o singură gură, ca să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin.
Copilului i-a plăcut se pare răspunsul, pentru că n-a mai pus nicio întrebare după aceea.
Oare toţi oamenii au două urechi şi o singură gură? Se pare că nu, judecând după comportare, căci cei mai mulţi nu aud nimic, când li se vorbeşte despre mântuirea sufletului, în schimb sunt aşa de vorbăreţi acolo unde se spun bancuri, glume proaste şi tot felul de vorbe deşarte, uitând că "pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12,36).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu