Era odată un pelerin care pornise de unul singur spre o mânăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins un viscol năpraznic.
Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva şi s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă şi călătorul era gata de plecare.
Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut viscolul de afară şi l-a întrebat : „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus pe munte!“
Drumeţul a deschis uşa şi i-a răspuns din prag: „Nu-ţi fă griji. Sufletul meu a ajuns de mult acolo, aşa că picioarelor mele le este uşor să-l urmeze.“
Atunci când îți asculţi chemarea sufletului şi ai încredere, dorința e ca și împlinită, nu trebuie decât s-o urmezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu