Eu nu mai vreau nici teatru să mai joc,
Şi nici paiaţă nu mai vreau să fiu,
S-a terminat şi dramul de noroc;
Iubite, pentru noi, e prea târziu!
Potop de vorbe ce loveau nebun
Şi îmi zgâriau în suflet o poveste,
Atâtea pietre, şi atâta scrum,
Şi-un foc ce-a ars grăbit, şi nu mai este.
Şi, uite, ceruri lacrimă de ploi,
Şi încă doare vorba-ţi ca o rană;
Am să învăţ că nu există,, noi”,
Când nopţi pustii, a doruri, încă-mi cheamă.
Am obosit. Tu nu ai obosit?
Minciună-a ars de noi, ca un pârjol;
Probabil că, odată, m-ai iubit,
Dar simt acum, cum sufletul ţi-e gol.
Un vers a mai rămas dintr-o poveste,
Ce altădată, îmi suna a poezie,
Un vers schilod, ce-ncepe cu,, nu este”
Şi se termină-n toamna mea târzie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu