Nu mai au nici un drept, nici măcar să mai plângă,
Vină n-au, vina lor e lume nătângă,
Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,
Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.
Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.
Pentru ei, umilinţa, e şi surdă şi mută.
În speranţă mai au doar bucata de pâine
Ce-o primesc când şi când, pentru ziua de mâine.
Când din lacrima lor se ridică palate,
Nu mai ştiu că pe lume mai este dreptate.
Demnitatea, şi ea, a rămas mai puţină.
Sunt acum condamnaţi, condamnaţi fără vină.
E o lume ce creşte zi de zi tot mai mare,
Peste care şi noi împroşcăm nepăsare,
Şi când tot ce vedem îi întindem tăcerii
Mai zidim un cuvânt la poemul durerii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu