Deosebirea dintre oameni și sfinți este că sfinții sunt oameni în fiecare clipă a vieții lor. Trăiesc cu trupul pe pământ, însă aripi de lumină și de iubire i-au înălțat spre cer, iar prin aspirațiile lor tind să se apropie cât mai mult de Adevăr, de bucățica de Rai în care se simt cel mai mult, mai bine, acasă. Oamenii încă simt sub tălpile lor asprimea, răcoarea, umbra pământului, aspirând , poate să devină sfinți. În viața lor idealul este să devină oameni, să dăruiască din omenia lor gesturilor, faptelor, cuvintelor și viselor lor. Ca astfel, la un moment dat să dobândească aripi și să zboare și ei.
Sfinții se împărtășesc în fiecare clipă a vieții lor pământene , cu tot ceea ce mânâncă, beau, vorbesc, cu gândurile și visele lor, cu tot ceea ce respiră, văd, aud, simt, cunosc. Pentru că toate au fost create de Dumnezeu și toate sunt sau pot fi binecuvântate, sfințite. Iar cele ce nu sunt astfel, pot fi convertite prin smerenia, sfioșenia, delicatețea sufletelor de crin ale oamenilor, sfinților atât de mult iubiți de Dumnezeu.
Oamenii încă nu pot și nici nu cred că se împărtășesc în fiecare clipă a vieții lor cu însăși viața, cuvântul, hrana și băutura, cu pământul și cerul, cu visele și iubirea lor. Nici nu pot crede că se pot împărtăși- și chiar se împărtășesc- cu oamenii de lângă ei, cu ei înșiși. Doar ei simt asprimea, lacrimile, umbrele și rănile pământului provocate de ei înșiși, de alții, de renunțările și neputințele lor.
Însă, cea mai mare bucurie în cer este atunci când, un om, poate pentru prima dată, se împărtășește pe el sau și pe alții, cu vrednicie, printr-o faptă, printr-un gest cât de mărunt sau cuvânt de iubire, de blândețe, de bunătate. Atunci omul și-a dat măsura omenității sale și a întrezărit, chiar dacă vag, posibilitatea sfințeniei sale și a înălțării pe culmi de iubire și de Rai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu