Sunt copac îmbrăcat în lumina
unui cer dezgolit de regrete
crengile-mi sunt atele la durere
când un vânt rece de toamnă trece,
trezindu-mi din vis rădăcina.
Sunt copac mângâiat de suflarea
unei clipe ce zace-n speranţă
aştept lacrima soarelui să spele
de pacate, coroana abandonată
ciorilor stinghere...
O toamnă, zeiţă care ţeşi visarea,
mai lasă-mi, frunzele să-mi acopere
gândurile ce mor de dorul iubirii,
să-mi aducă a veşniciei adiere
păsările să mă atingă cu degetele fericirii.
Mulţumesc frumos, Inima de Catifea!
RăspundețiȘtergere