De ce cad frunzele toamna? Tocmai pentru a putea crește iar și iar în fiecare primăvară a vieții noastre... De ce murim? Ca să ne naștem iarăși, înviind înveștmântați într-o haină nouă și mai curată. De ce există sfârșit? De ce există noapte? De ce există apus? Pentru că toate acestea prevestesc înnoirea, începutul nou și speranța... De ce există nori și de ce plouă? De ce plângem? Doar pentru ca surâsul și seninul cerului și al nostru să capete sens mai profund, să strălucească...
Privind vremea de afară, de toamnă înnegurată, nu pot fi trista, pentru că gust din roadele speranței, ale începutului, ale înnoirii... Și eu , asemeni unei lumi întregi tânjesc după o haină nouă, luminoasă, după nesfârșite dimineți scăldate, sărutate de soare. Și... un singur lucru nu moare deși se schimbă neîncetat tinzând spre desăvârșire, spre mai mult, mai tandru, mai senin: iubirea din sufletele noastre, cu poezia ei pe care ne-o oferă în fiecare clipă a existenței noastre veșnice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu