Cinci strofe de inimă românească, cinci lacrimi pentru România cea bună și România cea rea, rătăcită, vândută, durută…

Sunt aripă–mbrăcată-n tricolor
Şi mi-e pereche ţara şi-al meu neam;
De-aceea zborurile astăzi,încă dor
Că, ţara mea întreagă, nu te am!

Sunt împletire-n roşu, galben şi albastru
Culori mai sfinte decât rugăciunea
Le port în traista-mi goală de sihastru
Dar cât de plină-mi este, cu voi, lumea!

Sunt albe răstigniri îmbălsămate
Pădurile şi munţii tăi Carpaţi
Istorii pe cărări de dor uitate
Pe unde ne întâmpină alţi fraţi.

Sunt flacăra aprinsă-n taina sfântă
A rugăciunii mele de acasă,
În lumea celor care nu cuvântă
Să nu mai văd ce e , mi-aş face casă…

Sunt vorba dulce-a Mioriţei din baladă
Ce întinată-i azi de vulgul străzii
Mă asurzesc, azi, măştile parăzii
Ce-acoperă noroi să nu se vadă…