Naşterea
Naşterea Sfântului Ioan a fost ea însăşi o minune. Părinţii Sfântului Ioan, preotul şi proorocul Zaharia şi Elisabeta, din neamul lui Aaron, au ajuns la bătrâneţe fără să aibă copii, lucru ruşinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25). Un înger pe nume Gavriil îl anunţă pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată şi că nevasta sa, Elisabeta îi va naşte un fiu căruia îi va pune numele de Ioan. Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că şi el şi nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18). Drept pedeapsă pentru necredinţa lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârşit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.
Elisabeta era mătuşă sau verişoară a Maicii Domnului. Şi ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil şi a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).
Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui. După Bunavestire, Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta. Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut şi ea de Duhul Sfântşi a binecuvântat-o pe Maica Domnului şi pe Prunc (Luca, cap. 1).
În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanţii vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său. Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan. Cei de faţă au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului. Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul Gavriil. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soţi nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului. Din acel moment Zaharia şi-a recăpătat darul vorbirii şi la rândul său a început să profeţească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).
Când, după naşterea Domnului Iisus, regele Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta şi pruncul ei s-au refugiat, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului. Urmăriţi cu insistenţă de soldaţi, întrucât se ştia despre naşterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis şi i-a adăpostit, mamă şi prunc, până la trecerea primejdiei. Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostaşii trimişi de Irod (Matei 23,35).
Pustnicia
Când a ajuns aproape de vârsta adultă, Ioan s-a retras în pustiu, ducând o viaţă aspră, de post şi rugăciune. Purta o haină aspră, din păr de cămilă (în semn de pocăinţă) şi încinsă cu o curea de piele (care, potrivit exegeţilor, simbolizează stăpânirea pornirilor trupeşti). Se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică şi îşi petrecea vremea în rugăciune şi contemplare (Luca 1,80). Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului avea să primească de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie (Matei 11,11; Luca 7,28), cel dintâi între prooroci şi prooroc al Celui Preaînalt (Luca 1,76).
Botezul lui Ioan
Aproximativ în anul 29 d.Hr., în vremea domniei împăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.), Ioan s-a dus, la porunca lui Dumnezeu, în regiunea Iordanului şi şi-a început propovăduirea, chemând oamenii la pocăinţă şi vestind apropiata venire a lui Mesia (Matei 3,2). Pe cei care veneau la el în număr din ce în ce mai mare, atraşi de viaţa sa sfântă şi de puterea cuvintelor sale, îi boteza prin afundarea în apa Iordanului, în semn de curăţire a păcatelor şi de lepădare de ele şi spre a-i pregăti pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul (Luca 3, 1-28).
Îi îndemna pe toţi să îşi părăsească păcatele, fără deosebire de condiţia lor socială. Le cerea celor care veneau la el să se boteze să nu o facă doar de formă, ci să facă şi „roade vrednice de pocăinţă”. Le arăta că faptul că descindeau din patriarhul Avraam nu era suficient pentru a le aduce mântuirea (Matei 3,7-12). Îndemna la milostenie şi la o viaţă dreaptă şi propovăduia venirea apropiată a lui Mesia. Astfel Ioan îndemna poporul să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare; vameșilor care veneau la el le spunea să nu ceară nimic peste taxele stabilite oficial, iar ostașilor să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu solda lor (Luca 3,11-14).
Întrebat fiind dacă nu era el însuşi Mesia, Sf. Ioan arată despre sine însuşi că este doar înaintemergătorul Domnului, „glasul celui ce strigă în pustie”, făcând aluzie la un fragment din profeţiile lui Isaia:
- Un glas strigă: „În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit”.(Isaia 40, 3-5).
Le precizează că botezul lui era unul pregătitor şi că Cel care avea să vină era mai mare decât el: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Luca 3,11).
Întâlnirea cu Mântuitorul
Pentru viaţa lui îngerească, Sf. Ioan s-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul a Cărui cale o pregătise şi să Îl boteze în Iordan, fiind atunci şi martorul descoperirii Sfintei Treimi (de acest moment se face pomenire la Teofanie, 6 ianuarie). Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează şi El spre apa Iordanului ca să fie botezat, Ioan Îl recunoaşte drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – şi mărturiseşte că el ar fi avut mai degrabă nevoie să fie botezat de Iisus, iar nu invers, pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăinţă. Primeşte însă cu smerenie să Îl boteze pe Domnul la cererea Acestuia, moment în care vede cerurile deschizându-se şi aude mărturia dumnezeiască: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, şi pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorându-Se deasupra lui Iisus (Matei 3,13-17).
Şi mai târziu avea să-şi păstreze aceeaşi atitudine smerită faţă de Mântuitorul. Când ucenicii săi îl întreabă mai târziu despre Iisus, el reafirmă cele spuse despre Mântuitorul şi se descrie pe sine doar ca „prietenul mirelui [Hristos], care stă şi ascultă pe mire, [şi] se bucură cu bucurie de glasul lui” , adăugând: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 29-30).
Probabil pentru a-i convinge pe ucenicii săi despre adevărul mărturiei lui şi pentru a le arăta drumul de urmat mai departe, Ioan, aflat deja în închisoare, îi trimite la Iisus pe doi dintre ucenicii săi ca să-L întrebe dacă El era Mesia, Cel care trebuia să vină, iar atunci Domnul le spune: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte./Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Luca 7, 22-23).
Hristos însuşi mărturiseşte despre Ioan că a fost prooroc „şi mai mult decât prooroc”, „cel mai mare dintre cei născuţi din femei” și, totuși, „cel mai mic în împărăţia ceruririlor este mai mare decât el”, așa cum spune Iisus (Matei 11,11). De la el încolo împărăția cerurilor se ia prin străduinţă (Matei 11,12). El este mărturisitor al adevărului, „făclia care arde şi luminează”, de lumina căreia oamenii au vrut să se bucure o clipă (Ioan 5, 35) şi, cu cuvintele lui Isaia, „înger trimis înaintea feţei Domnului ca să-I pregătească calea” (Luca 1,27).
Reproşurile adresate lui Irod
Sfântul Ioan, care se ruga şi medita mereu la Cuvântul lui Dumnezeu şi îşi trăia viaţa în curăţie, dobândise nu doar darul smereniei, ci şi pe cel al proorociei. Îi mustra pe cei păcătoşi, de orice condiţie ar fi fost, cu cuvinte aspre.
Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla şi Irod Antipas, tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept şi sfânt şi asculta sfaturile lui, dar se şi temea de el, pentru că era foarte iubit de popor. Însă sfântul Ioan nu s-a temut să adreseze aspre mustrări nici lui Irod. Astfel, Ioan l-a mustrat pe faţă pe Irod Antipas, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14,3-4) Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22). De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipas și pentru toate relele pe care le făcuse (Luca 3,19). Irod Antipas l-a întemnițat pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare (Matei 14,5), ceea ce dorea şi Irodiada (Marcu 6,24). Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20). Irod îl şi ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Marcu 6,20).
Moartea Sf. Ioan Botezătorul
Uciderea lui Ioan
La cererea Irodiadei, Irod Antipas l-a aruncat în închisoare pe Ioan (Marcu 6,17). O vreme, a fost probabil tratat mai bine, întrucât li se îngăduia ucenicilor săi să-l vadă şi să vorbească cu el, acesta primind astfel ştiri din afară (Matei 11, 2).
Totuși, atunci când Irod şi-a prăznuit ziua de naştere, dând un ospăț curtenilor săi, mai-marilor oastei și fruntașilor Galileii, Salomeea (fiica Irodiadei) a intrat la ospăț, a dansat și i-a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Regele i-a zis Salomeeei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da”. Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea”. Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Regele s-a întristat, dar pentru că jurase și ruşinându-se de invitaţii săi, a poruncit să i-l dea. Ioan a fost decapitat, iar sfântul său cap a fost adus pe un platou şi înmânat Salomeei, care i l-a dat mai departe Irodiadei (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-29).
Rostul morţii
Moartea sângeroasă a lui Ioan de atunci a fost probabil îngăduită de Dumnezeu pentru ca Înaintemergătorul lui Hristos din această lume să vestească venirea Izbăvitorului şi în împărăţia morţilor, mai înainte ca Hristos, prin patima şi moartea Sa pe Cruce, să biruiască puterea morţii şi a iadului şi să aducă învierea şi mântuirea.
După moarte
După moartea acestuia, ucenicii Sfântului Ioan i-au luat trupul şi l-au îngropat în Sevastia, dându-i apoi de ştire şi lui Iisus. Moaştele sale au fost regăsite mult mai târziu, în chip miraculos, iar acum fragmente din acestea se găsesc în mai multe locuri din lume.
Moştenirea lăsată de Sf. Ioan
Sfântul Ioan Înaintemergătorul este pentru toţi creştinii cel mai mare dintre prooroci, întruchipare a vieţii duhovniceşti. Viaţa lui este ea însăşi un model pentru toţi creştinii: trăitor în nevoinţă şi în rugăciune, grăitor şi apărător al dreptăţii, al fidelităţii în căsătorie (Matei 14,3-4), al milei faţă de săraci (Luca 3,11), propovăduind ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu şi curăţirea de orice păcate.
Întruchipare a smereniei, curăţiei, iubitor şi propovăduitor al pocăinţei, „înger în trup”, el este considerat în mod deosebit drept arhetipul vieţii monahale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu