Rugǎ - Florina Cojocaru

Aprinde-mi candelă de paşnic cuvânt

Şi dă-mi, Doamne, canon de iubire.

Clevetitoare vremuri se vor pierde-n vânt

Şi om pe om va iubi în neştire.

Dă-mi, Doamne, un post de tăcere

Şi ia-mi de vrei, cameleonic veşmânt.

În vorbă, de poţi, dă-mi lapte şi miere,

Să uit ce am fost, să ştiu cine sunt.

Vindecă-mi, Doamne, mândria şi ura,

Măcar o zi dintr-un an, dintr-un timp

Şi câştigat voi fi în măsura

În care nu mă voi crede zeu din Olimp.

Taie cangrenă de timpuri năuce şi tâmpe

În care prostia şi banul conduc

Şi lasă-mă, Doamne, o vreme uituc

De tot ce e rău în surele tâmple.

Dar ce spun eu în vreme de seară?

Căci mâine, probabil,voi bârfi la-ntâmplare

Minţind într-un timp năuc ca oricare

Şi-apoi construi-voi palate de ceară.

Şi-n post fără carne şi lapte voi trece,

În timp voi ruga de tine-ndurare

Apoi, voi uita cum uită oricare

În zi sictirită, năucă şi rece.

M-oi crede din nou un mic Dumnezeu

Privind din înalturi de mine făcute

Uitând de iubire, uitând că sunt eu,

Cel ce visa cândva să te-asculte.

Şi iartă-mă, Doamne, cât mai poţi a ierta.

Sunt om făcut din iubire şi ură,

Dar nu am mereu aceeaşi măsură

Sunt bun sau sunt rău, tu poţi a vedea.