Am crezut că este destul să fim în același timp, în același loc. Am crezut în întâmplarea noastră. Chiar am crezut în noi. Vedeam ce nu vede nimeni, auzeam tacerea de dincolo de noi, simțeam o nebunie de vis.......dar...... imi era totusi frica.
Dacă nu vedeam și nu auzeam nimic, oare existam in realitate? Dincolo de mine, dincolo de tine, oare exista ceva ”al nostru”?
Intr-un tarziu, ca un rătăcit, am ales totuși să urc muntele vietii. Vroiam sa ajung sus, pe cel mai înalt vârf, sa ating, alaturi de tine, stelele. Pășeam cu grijă, atent și temător....vroiam să simt fiecare pas.....o certitudine ca drumul nu ne aruncă in prapastie.
Dar tu nu ai mai crezut în mine. M-ai mintit sau te-ai mintit! Tu nu vroiai neaparat sus, tu vroiai doar mai repede si mai departe! Si m-ai lasat in urma.......
Odata, noi făceam ”alpinism”. Urcam impreuna același munte. Al vietii, pe o carare ce se numeste iubire. Ne-am ratacit. Eu te-am căutat, tu nu. M-ai lăsat cu mâna întinsă, cât să îngheț.
Atât de trist, încât au plâns cerul si stelele, pe care noi doi nu le vom mai atinge niciodata! Nu impreuna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu