N-ai să mă crezi, dar nu ţin minte,
De când nu ţi-am mai scris un rând
Cu slova mea, când prea cuminte,
Când de iubire tremurând.
Ştiu că sunt vrednic de ocară –
Dar, crede-mă, fără cuvânt
Mă prinde-ades, roşcata seară
Şi al nopţilor molatic vânt.
Dacă ţi-aş scrie, bunăoară,
Despre iubire, ce-aş putea,
Să-ţi scriu, uşoara mea povară?! –
Ştii că, oricum, aş repeta
Aceleaşi vorbe, aceleaşi gânduri,
Ce monotone ţi-ar părea –
Căci să-ncropesc sublime rânduri
Nu mă pricep, iubita mea.
Doară mă ştii: din cale-afară,
Eu sunt posac şi plicticos...
Şi doar când sufletul, pe-afară,
Îmi dă – cu teamă şi sfios,
Îţi scriu cuvinte desuete,
Dar încărcate de prea-plin –
Căci, ce-i pot scrie unei fete,
Care mă îmbată ca un vin?!
...Cât mi-ar plăcea să-ţi spun:”Urâto!” –
Fiindcă, „Frumoaso” – prea banal,
Îmi pare că sună, iubito –
Dar teamă mi-e, în general,
Că aş putea, fruntea senină,
Să-ţi încreţeşti, când ai citi,
Şi ochii tăi, plini de lumină,
Cu ciudă, scrisul mi-ar privi!
Cred că observi, pe arătură,
Am luat-o, binişor, deja!
Dar prea sunt plin de-a ta făptură –
Ce-mi înfioară inima.
Aşa că mă opresc, iubito,
Din scrisul meu cam scăpătat...
Cât te iubesc, tu ştii, Urâto –
Uf! Uite, vorba mi-a scăpat!
...Ştiu că nu crezi, dar nu ţin minte,
De când nu ţi-am mai scris un rând...
Dar din trăiri, nu din cuvinte -
Iubirea naşte glas şi gând...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu