Flacăra se înalţă dreaptă, nu poate să zacă la pămînt sau să se plece, tot aşa cum nu poate sta nemişcată: tot aşa, spiritul nostru se află veşnic în mişcare şi este cu atît mai alert şi mai vivace cu cît mai mare îi va fi avîntul. Fericit este însă omul care a întors această energie înspre cele bune: va scăpa de sub domnia şi puterea sorţii, va fi chibzuit în bunăstarea lui, îşi va îmblînzi nenorocirile şi va dispreţuiţ ce admiră alţii.
Niciun om cu spirit înalt nu se complace între lucruri mărunte şi degradante: îl atrage şi îl înalţă frumuseţea faptelor alese, căci spiritul generos are în sine această calitate, care îl împinge spre acte demne. Un spirit măreţ priveşte de sus măreţia şi preferă cumpătarea în locul exceselor; căci aceea este folositoare şi preţioasă pentru viaţă, în vreme ce acestea sînt dăunătoare, tocmai pentru că sînt inutile. O rodnicie fără măsură face rău recoltei: ramurile se frîng sub povara roadelor; rodnicia excesivă face să nu se mai ajungă la rod.
Tot aşa se întîmplă şi cu spiritual: belşugul nemăsurat îl frînge şi ajunge să fie primejdios nu doar pentru ceilalţi, ci şi pentru el însuşi.
Cine a fost vreodată atît de tare rănit de duşmanii săi pe cît a fost de propriile sale plăceri? Lipsa lor de măsură şi pofta lor nesănătoasă nu pot fi iertate decît pentru simplul fapt că cel care le generează este şi victima lor. Iar această sminteală pe bună dreptate îi torturează; dorinţele care trec dincolo de limitele fireşti ajung fără greş să iasă din toate hotarele: natura îşi are graniţele sale, în vreme ce dorinţele deşarte şi născute din poftă sînt neţărmurite. Folosul dă măsura necesarului: dar ce este de prisos în ce fel se poate măsura? Sînt totuşi unii care se scufundă în plăceri şi, obişnuindu-se cu ele, nu mai pot trăi altminteri şi sînt cu adevărat nefericiţi pentru că ajung în situaţia ca ceea ce este de prisos să le devină necesar. Nu se bucură de plăceri, ci le sînt sclavi şi ajung să-şi iubească propriile lor nenorociri – iar aceasta este nenorocirea cea mai mare; se ajunge pe culmea nefericrii atunci cînd faptele nedemne nu numai că amuză, ci fac chiar plăcere şi nu mai există nicio cale de a le îndrepta pe cele ce erau cîndva defecte, iar acum au devenit obiceiuri. Rămîi cu bine.
Seneca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu