Venise vremea să dau testul vieţii mele
În întâlnirea cu tine.
Îmi spuneam că sunt atât de dibace, încât, pot păcăli pe oricine;
Eram atât de sigur pe mine,
Încât pariasem în tâmplă de noapte
Că nu are cine să mă prindă.
Eu prindeam mereu.
Acesta era mersul lucrurilor, fără doar şi poate!
De după tejghea de nouri, vindeam sentimente fără valoare
Ca într-o tavernă arhiplină;
Nu primeam, şi nu dăruiam lumină.
Tencuisem cerurile în roşu vulcanic
Şi tămâiasem dimineţile mele,
Să mă apere de dragoste ca de-un blestem;
În întâlnirea cu tine,
Nu aveam de ce să mă tem!
Mă enerva smiorcăiala aşa zişilor îndrăgostiţi,
Gândeam doar că fuseseră prinşi nepregătiţi,
Dar eu eram pregătit,
Şi în ore râzânde de stângăciile mele,
M-am lăsat furat de imaginea ta.
Poate că nu eram învăţat să primesc atât de mult
Cât mi-ai fi putut tu, dărui,
Într-o singură zi,
Poate că nu vroiam să arăt cât de mult îmi placi!....
Aş fi trădat principiile după care mă ghidasem o viaţă,
Până la tine,
Aşa că, am făcut orice să te alung din suflet,
Am spus multe, de-au hohotit în plâns apusurile
Şi au icnit nopţile-mi de singurătate....
Din mine, acum, lipsea jumătate
De tine.
Acum, aş face orice , aş mitui zeii din Olimp,
Să mă întorc într-un timp
În care nu am făcut altceva, decât să te rănesc,
Cu orice gest de-al meu, cu orice cuvânt!...
Te-aş prinde de mână, cerând îndurare,
Ţi-aş spune cât de mult te iubesc
Femeie- floare,
În ceruri, dar şi pe pământ!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu