La inceputul primului razboi mondial, pe varful unui munte, se afla cea mai temuta inchisoare. Nimeni nu reusise sa evadeze vreodata de acolo. In general, cei trimisi aici erau fie condamnati la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispaseau o pedeapsa foarte mare. Desi era atat de bine pazita, intr-o seara un criminal a scapat. Toata noaptea gardienii l-au haituit cu caini, insa, spre dimineata, i-au pierdut urma intr-o padure.
Fugarul, obosit dupa atata goana, a vazut intr-o poiana, o luminita la fereastra unei case. Desigur ca acolo putea gasi ceva de mancare si haine. Cu disperare, a navalit in odaia mica, unde o imagine cu totul neasteptata il tintui in loc: o tanara femeie plangea langa un copilas micut, care, de asemenea, scancea. Pe masa goala, un rest de lumanare lasa in mica incapere o lumina slaba, in care se vedea, totusi, chipul palid si slabit al femeii.
Parca trezit dintr-un cosmar, evadatul o indemna pe tanara mama sa nu se sperie, se aseza alaturi si o intreba ce probleme o fac atat de nefericita. Aceasta, printre lacrimi, i-a raspuns ca sotul ei a murit pe front, ca nu mai are nici un ban si ca, de foame si frig, copilasul s-a imbolnavit.
- Lasa femeie, ii spuse puscariasul, o sa te ajut eu.
- Nu vreau sa furi pentru mine si nici sa sufere cineva nu doresc.
- Nu-ti face griji, nu va suferi nimeni! – i-a raspuns omul si a luat-o pe femeie cu el.
Cand au ajuns impreuna in fata politiei, aceasta l-a intrebat mirata:
- Ce faci ?
- Lasa, ti-am spus ca n-o sa sufere nimeni. Vino!
Intrand cu ea in cladirea politiei, omul s-a predat, iar cand seful politiei a venit sa vada cu ochii lui daca periculosul puscarias este, in sfarsit, prins, acesta ii spuse:
- Femeia aceasta m-a gasit in casa ei, cand incercam sa fur cate ceva si m-a adus aici. Da-i recompensa pusa pe capul meu, o merita!
Cu lacrimi de recunostinta in ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensa foarte mare, deoarece putini credeau ca cineva l-ar putea prinde si preda pe criminal. Bucuros ca il avea acum prizonier, seful politiei a platit imediat femeii suma enorma, dupa
care l-a trimis pe fugar inapoi la inchisoare, sub paza stricta.
Dupa cateva zile, femeia, cerand o audienta la directorul puscariei, i-a povestit acestuia totul, asa cum se intamplase cu adevarat. Uimit de bunatatea detinutului sau, cu ocazia Sfantului Craciun ce se apropia, directorul l-a gratiat, caci era obiceiul ca, o data pe an, sa fie eliberat puscariasul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit ca omul acela se schimbase cu adevarat, caci niciodata nu a mai facut ceva rau.
Oamenii trebuie sa se ajute unii pe altii. Nu te ajuti pe tine decat ajutandu-i pe ceilalti. Dumnezeu vede cu ce pret cauti binele altora si nu pe al tau. Daca un asemenea om – cu lanturi la maini si la picioare, obosit si dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decat o groaza de pacate – a putut sa o ajute pe femeia aceea, cu atat mai mult noi ii putem ajuta pe cei din jurul nostru. Sa ne rugam la Dumnezeu sa ne dea ocazii de a face bine, fiindca binele il putem
face cu siguranta. Si nu e zi, fara sa nu se iveasca un asemenea prilej. Nu trebuie decat sa-l vedem.
“Nu darui celorlalti dupa cum merita, ci dupa cum au nevoie.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu