Într-un cătun

  

N-ar fi loc în lumea-ntreagă, cum apostolul a spus, 

ca să scriu cu de-amăruntul, tot ce-a făptuit Iisus. 

Şi de-atunci de-am scrie vrafuri şi volum după volum, 

Iată numai o lucrare: 

Undeva într-un cătun, 

într-o iarnă mai geroasă, către vremea de Crăciun, 

cu o Biblie în mână, în locaşul sfânt din sat, 

predica zelos păstorul, cu duh blând şi devotat, 

despre văduva sărmană, care printre cei avuţi, 

a adus şi ea la Templu cei din urmă doi bănuţi. 

"Fraţii mei, spunea păstorul, mulţi au dat arginţi şi zloţi. 

Văduva, ne spune Domnul, ea a dat mai mult ca toţi! 

Dacă dai, şi dai cu milă, unui om flămând, stingher, 

un bănuţ din sărăcie e cât o comoară-n Cer. 

Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios, 

tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos." 

Astfel le-a vorbit păstorul şi-au răspuns cu toţi: Amin! 

Dar mai din adânc răspunse un biet suflet de creştin. 

Şi pornind el către casă, se gândea bătând paşi iuţi, 

doar la văduva sărmană, care-a dat cei doi bănuţi... 

"Doamne, îşi zicea, strângându-şi vechitura de cojoc, 

ea a dat ce-avea în pungă, eu nici pungă n-am deloc... 

Dar, ce-i drept, am sănătate, am picioare, grai... Ia staţi! 

Am să merg din casă-n casă şi-am să cer de la bogaţi. 

Ei au bani, eu am credinţă. Şi-astfel Domnul care-l bun, 

va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!" 

* 

Şi a doua zi se duse la băcanul cel fălos, 

ce-n biserică adesea se-nchina către Hristos. 

Cum către Crăciun se-ntâmplă, prăvălia era plină, 

între doi clienţi creştinul către negustor se-nclină. 

— Domnul să vă aibă-n pază! Uite ce voiam să spun: 

Daţi şi pentru cei în lipsă o hăinuţă de Crăciun! 

— Altă treabă n-ai fârtate? Am eu timp de dăruit? 

— Da! Iertaţi-mi îndrăzneala! zise omul umilit. 

Şi ieşind îşi spuse-n sine: "Timpu-i scump la negustori. 

Ia să-ncerc eu încă-o dată mâine-n revărsat de zori." 

Şi, din zori, când prăvălia se vedea aproape goală, 

el intră, dădu bineţe şi cu vorba lui domoală, 

începu: 

— Acum desigur nu sunteţi grăbit ca ieri. 

Pentru cei sărmani vin iarăşi, ca să daţi... după puteri. 

— Ce sărmani? strigă băcanul. Ia te rog să ieşi afară! 

Cine n-are să se-mbrace să muncească, nu să ceară! 

* 

Omul iar s-a-ntors spre casă plin de gânduri: "Nu se poate 

să nu aibă el un mugur cât de mic de bunătate! 

N-am văzut eu cum se roagă?" îşi zicea zorind prin frig, 

"Dar aici, în prăvălie, gândul lui e la câştig. 

A!.. Ia stai! Să-ncerc mai bine să mă duc când stă la masă, 

între-ai săi, acel mic mugur e o floare luminoasă... 

Mă voi duce prin credinţă. Şi-astfel Domnul care-I bun 

va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!" 

* 

Iar a doua zi când, veseli, toţi ai casei, la băcan, 

luau masa împreună, în belşug de bogătan, 

lăudând cotletul straşnic şi al vinului miros, 

cine le răsare-n uşă cu cojocul zdrenţăros? 

Biet creştinul plin de râvnă. Negustorul, ca trăznit, 

se făcut la faţă negru. Dintr-odată a sărit 

şi-mbrâncindu-l jos pe scară, repede, cu-n vreasc de foc 

— Na pomană! Na pomană! îl croi peste cojoc. 

Pe când omul, din zăpadă, îşi zicea, strângând din coate: 

"Doi bănuţi... eu cred c-ar face vânătăiele din spate..." 

Iar când obosi băcanul, omul se sculă de jos, 

şi frecându-se pe şale, zise: — Mulţumesc frumos... 

Pentru mine-atât ajunge... Dar... să nu vă supăraţi, 

spuneţi-mi acuma, totuşi... pentru cei sărmani ce daţi? 

Când îl auzi, băcanul, a încremenit în ger. 

Parcă l-a străpuns deodată însuşi Dumnezeu din Cer. 

Prăbuşindu-se pe scară, zise: — Vai, sunt un smintit. 

Am lovit un sfânt, un înger, chiar pe Domnul L-am lovit 

Frate, iartă-mi nebunia! Vino-n casa mea acum, 

să-mi îndrepţi de azi-nainte paşii pe-al credinţei drum! 

Şi de nu a dat atâta cât a dăruit Zacheu, 

dar a dat cu voie bună cum I-e drag lui Dumnezeu. 

* 

Iar a doua zi creştinul, ca un bun misionar, 

după alţi Zachei, prin viscol, alerga, zicându-şi iar: 

"Ei au bani, eu am credinţă, şi-astfel Domnul, care-i bun 

va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun". 

  

Costache Ioanid