Eu sunt mantaua ta de vreme rea,
De ploaie rece, ce-mi inundă-n vene,
De iarnă ce să plece, n-ar mai vrea,
Şi n-am să fug de tine, nu te teme!
Sunt umărul pe care plângi în noapte,
Sunt mama, sora, duhovnicul de suflet,
Tăcerea ţi-o respect cu şoapte,
Şi-ţi mângâi supărarea cu un zâmbet.
Eu sunt mantaua ta ce-o porţi când ninge,
Şi troienesc iubiri de nicăieri,
Când inima în noapte mi se frânge,
Şi doru-mi-e de alte primăveri.
Tu ieşi când vrei din suflet de la mine,
Fără să-ţi pese de mă doare locul,
Nu-mi ceri să-nchid o uşă după tine,
Te reîntorci… de se termină jocul.
Eu sunt mantaua ta de vreme rea,
M-am cam uzat de ani şi de-aşteptare,
Tu caută, te rog, o altă «ea»,
Şi uită-mă, în noapte, la plecare.
Îţi spun să pleci, dar vreau să mai rămâi,
Un an sau doi, o viaţă, de se poate,
Tu eşti iubirea mea dintâi,
Şi ultima, deci nu te pierde-n noapte!
Eu sunt mantaua ta de vreme rea,
De ploaie rece, ce-mi inundă-n vene,
De iarnă ce să plece, n-ar mai vrea,
Şi n-am să fug de tine, nu te teme!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu