Într-o zi sau alta ajungi să-ţi înfrunţi
umbrele purtate cu tine,
umbre de care încerci să scapi,
ca odată privindu-le
să-ţi modifici în profunzime eul
şi, mai ales, înţelegerea iubirii.
Ştii că fericirea
e acea pasăre liberă de pe umărul stâng
care vine când vrea ea şi tot la fel zboară.
Priveşte cerul senin sau înnorat,
priveşte trunchiurile copacilor înrădăcinate adânc în pămant,
Acolo este o taină, în cer şi în pământ,
un echilibru, o linişte fără început şi fără sfarsit,
este acel “acasă”...
Treci prin ţara nimănui, vrei şi nu vrei,
simţi şi nu simţi, râzi şi plângi,
- singura pată de culoare într-un tablou obosit -
în mersul pe întinderile nesfârşite de ape.
Tot ce vezi în zare e-o linie,
o singură linie în dansul monoton
al corabiei tale pe crestele valurilor,
din noaptea care a trecut blocată în vid.
Fără direcţie, fără orizonturi,
fără vise, fără dorinţe,
fără fericire, fără disperare,
fără voinţă, fără...., atâţia de fără.
Zâmbete, lacrimi, ca-ntr-un tablou eşti,
- scânteile focului de artificii -
Doar arzi,
nu dai, nu primeşti,
nu pleci, nu ştii, nu vii,
Vrei şi nu vrei - ca-ntr-un cutremur
simţi că se clatină pământul sub picioare.
Nu ştii cât de grav este! Să fugi sau să aştepti să treacă?
Şi dacă nu trece, dar nici aşa grav nu este încât să...?
O stare de vid ca pe o nemişcare în mijlocul mişcării bulversante,
Simti nevoia de o direcţie, dar există şi o nevoie care te ţine în vid.
Nu te opreşte nimic din exterior înspre interior,
doar ţi anulează orice impuls din adâncuri spre lumină.
Nu-ţi mai găseşti locul,
dar nici izolarea nu ţi-e amprenta,
deşi le vrei pe ambele - solitudine şi interacţiune -
De unde starea asta de vid?
Atât de acută ca acum, parcă niciodată,
parcă niciodată....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu