Tu ştii că eu nu sunt poet...
Dar dac-aş fi măcar o zi
Te-aş lua în braţe, te-aş privi
Ca să mă satur să te am
Să nu-mi fie prea greu candva,
Când lângă mine n-ar mai vrea
Soarta să mi te dea.
Că nu ştiu din ce zaruri aruncate
Acolo unde se face dreptate
De-un Dumnezeu, de un destin , sau cine ştie ?
Se lasă câte-o inimă pustie...
A ta , a mea...
Cine să-mi poată da
Răspunsuri la-ntrebări fără răspuns :
Cât să te am, cât să mă ai?
Cât mi-e de-ajuns?
De m-ar chema la judecată,
Destinul, soarta, Dumnezeu...vreodată,
Aşa cum tu mă ştii, eu m-aş tocmi
Ca...într-o clipă să încapă-o zi.
Dar, cred, că tot puţin ar fi..
Şi-atunci, eu aş propune, ca în schimbul meu
(Deşi-ţi iubesc prezenţa ca pe Dumnezeu )
Să-ţi zburde sufletul un pic mai mult ca mine...
Însă, mai ştiu că fără mine nu ţi-e bine....
Şi iaraşi m-am gândit că , ideal ar fi
Să ne luăm de mână, într-o zi
Fără să ştim cam unde ne-ndreptăm
De unde am venit, amandoi să plecăm...
Nu ne luăm bagaj prea mult !
La cât avem nevoie, om lua şi cu-mprumut.
Iar eu, cât te iubesc, deşi mă mişc mai greu
Am grijă să îţi iau , cum am avut mereu
Cafeaua şi ţigarea...uitate în antreu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu