SA VORBIM DESPRE FRUMUSETEA SUFLETULUI...

Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Ea este cea care cheamă dorurile noastre, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii noastre, ceea ce doar inima ne poate dezvălui. Ai privit vreodată cu inima? Ochii sunt de prisos, iar ceea ce contează e doar acea căldură, acea frumuseţe ultimă şi fără de sfârşit pe care o simţi şi o respiri doar cu inima. În inima mea s-au adunat frumuseţea apusului şi explozia nesfârşită a răsăritului. Între ieri şi azi trăiesc fiecare zi ca pe o naştere sub botezul frumuseţii. Mi-am făcut aripi din frumuseţe, din iubire... am adus viaţă în sufletul şi inima oamenilor. Am sufletul curat ca al unui copil şi încă mai cred în miracole, pentru că ele se întâmplă în fiecare clipă, doar ochiul inimii noastre trebuie să le perceapă. Am sufletul plin de acea lumină a iubirii, a frumuseţii şi a dorului de absolut. Aş vrea să am puterea ca această frumuseţe a sufletului meu să umple sufletul tău însetat de iubire. Sufletul meu... un dor nesfârşit de tine.Suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce simţim... suntem ieri şi vrem un azi, suntem viaţă pentru ani, suntem tot ce căutăm... suntem vis şi vrem dorinţe, suntem valuri şi speranţe... suntem praf şi nu uitam, suntem drepţi dar nu iertăm. Trecători prin această viaţă, purtăm pe umeri un alt viitor. Facem compromisuri, cântărim... alegem. Suntem suma deciziilor noastre şi ne purtăm sentimentele în priviri. Zi de zi trec pe lângă mine oameni. În ochii mei fiecare dintre ei e o poveste. Câteodată mă surprind în privirea lor. Fiecare privire de-a mea scrie încă un rând din povestea lor, a celor care îmi vorbesc fără cuvinte. Mă întreb trecătorule, dacă nu poţi să-mi inţelegi privirea, cum îmi vei putea înţelege cuvintele? Vreau să-mi împart sufletul şi toţi şi fiecare-n parte îmi sunteţi întregul. Vreau să vă arăt cât de frumoase sunt anotimpurile din zâmbetul meu. Am să aleg în fiecare zi pe cineva şi, am să-l pictez prin ochii şi sufletul meu... pentru mine. E târziu. Simt un freamăt de teamă. Mi-e dor să nu-mi mai fie teamă. Ne dorim uneori, ca cineva, să ne întindă o mână şi cu zâmbetul pe faţă să ne spună : "Ia-mă de mână te rog şi nu îţi fie frică, te voi însoţi când vei avea probleme, voi plânge când tu plângi, voi fi fericit dacă tu eşti fericită; voi suferi dacă vei suferi şi să ştii că întotdeauna, voi fi lângă tine pe drumul vieţii, să te ajut, întotdeauna voi avea grijă să nu cazi, ca să nu te răneşti". Sunt persoane datorită cărora zâmbim azi pentru că ieri ne-au şters lacrimile … sunt persoane de care ne va fi dor, pentru că viaţa îi poate duce departe… sunt persoane care merită mai mult decât un mulţumesc, pentru că se implică… sunt persoane care vor să ne asculte, pentru că le pasă cu adevărat… sunt persoane cu o inimă mare, pentru că au atâtea de oferit cu drag… sunt persoane a căror urmă nu se va şterge din viaţa nostră, pentru că ne-au schimbat existenţa... sunt oamenii pe care ii iubesc.De ce iubirea sincera dispare incetul cu incetul? De ce oare oamenii îşi uită sufletul? De ce mulţi sting flacăra inimii? De ce mi-e dor când tu stai alături şi când cu gândul iţi mângâi amintirea? De ce tristeţe din ochii mei răsare cănd cu ei, aş putea să-ţi dăruiesc fericirea? De ce te alung din vise de demult, când vremuri peste ele se aşează? Prin amintiri ce încă ne ţin minte, ne facem drum cu pasi mărunţi şi goi. Simţim arsura nisipului fierbinte... puterea de a-l străbate există doar in noi. Ce este sufletul? Uşor cuvânt rostit de vânt şi primit în om, ca să nască speranţă, gând şi lumină. Deşi încercăm să-l definim nu vom ştii niciodată să-l cuprindem, şi chiar de-l vom descoperi, nu vom putea niciodată să-l stăpânim, căci el este singura pasăre ce-şi poartă colivia. De-mi vei întinde măna rugându-mă să-ţi dau să pipăi al meu adânc, cuvinte vei simţi, iar dacă suflet cauţi şi nu răspuns sau fapte, ascultă-ţi inima. Crezi ce vei crede, gândeşte ce doreşti, drumul spre mine însă, în tine îl găseşti... şi om eşti tu, cel care cauţi... cu sufletul.     ."Să nu ne tulburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie... să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă... să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul... Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire. E o durere zadarnică. Nu mai găsim- nu se mai întoarce- acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului...Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării! Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui...Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul nesfârşit al eredităţilor?De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?"