A
fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a
întâlnit un licurici. Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au
hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că și-au dat seama că
în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru
alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o
frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au
hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată
despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.
Dar într-o zi, licuriciul a constatat că
buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea
i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea
noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat
buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și
i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun
farmec… Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o
furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar
furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!
Morala: Cel mai mare duşman al omului este el însuşi . Să nu uitaţi niciodată să străluciţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu