Poate ar trebui sa fiu arsa pe rug pentru gandurile mele.
Nu simt ca apartin unei religii, toate-mi sunt egale, reci si impersonale.
Il gasesc pe Dumnezeu in iubire, in zborul neobosit al fiintei mele catre alte fiinte, in primavara care mi-a cotropit sufletul ca in fiecare an.
Aseara am simtit dupa ploaie mirosul ierbii proaspete si m-am gandit “Doamne, cat iubesc asta!”, am ridicat ochii spre cer si am vazut norii calatorind liberi pe cerul atat de albastru si m-am gandit “Doamne, cat de liberi suntem de fapt!”, am descoperit soarele ca un glob de foc coborand la capatul Pamantului si am simtit tristete gandind :”Doamne, de ce nu admir spectacolul asta maret in fiecare zi? Ce te poate umple mai mult de caldura?”
Am intalnit un copil in parc, o fetita cu rochie inflorata si am simtit ca as strange-o in brate si toata dragostea din lume m-ar strafulgera intr-o singura imbratisare.
Am urmarit cum fiul meu devine om mare si m-am intrebat daca nu cumva am fost partasa la cel mai mare miracol, pastrandu-l in pantecul meu de cand era o celula si urmarindu-l zi de zi cum invata sa traiasca.
L-am gasit pe Dumnezeu in aceasta existenta, cand m-am indragostit iar si iar si cand am iubit cu toata puterea mea si cand suferinta si tristetea si melancolia au pus stapanire pe mine, dulce durere care mi-a amintit ca desi suntem un fir de praf, avem ascunse in noi furtuni.
M-a intrebat copilul meu, uluit, daca murim si a trebui sa-i raspund: Da, dar asta nu conteaza. Farama de viata din noi bate in inima copacilor, tristetea noastra traieste in unduirea crengilor, soaptele in fosnetul frunzisului, viselele noastre sunt norii albi, pasarile brazdand cerul, amintirea noastra o pastreaza marea in fiecare val....Nu te teme, dragul meu, nu murim cu adevarat, ne nastem inca o data si inca o data ca sa imvatam sa iubim”.
Ma inchin IUBIRII care ma duce catre Tine, Doamne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu